Și crești... 
Ajungi să plângi tot mai puțin și să gândești mai mult.
În loc să acționezi instinctiv, analizezi mai profund.
Ierți mai ușor, însă uiți greu,
Vrei să schimbi lumea, îl cauți pe Dumnezeu.
Ești tânăr, dar te simți bătrân și totuși mic,
Printre oameni schimbători, ciudați, pentru care nu mai contează nimic.
Ajungi să te gândești unde să stai și de unde să pleci,
Te-ntrebi cum o s-ajungi întreaga viață s-o petreci.
Nu știi de unde să-ncepi și totuși nu ai stare,
Ai vrea să te ridici acum și-aici, s-arăți cât ești de mare,
Crezi că știi totul și totuși conștientizezi
Câte lucruri îți scapă. Te mulțumești să visezi.
Rememorezi ani, zile și momente care
Păreau atât de grele, de apăsătoare...
Erai altcineva atunci, pare ciudat.
Te-ntrebi dacă peste ani vei spune iar despre acum că te-ai schimbat.
Timpul trece mai repede și deși îți e dor,
Parcă totul e departe-acum și-amintirile nu dor,
Te-nchizi în lumea ta, în siguranță, izolat,
Deși în fiecare zi joci ipocritul rol de adaptat.
Îți vezi profesorii, amicii și părinții
C-un ochi mai critic, selectiv, un ochi al minții,
Păstrezi mereu în suflet gânduri nerostite,
Idei neformulate, țeluri netrăite
Și speri ca viața să îți dea o șansă
Cât de curând, până mai este o speranță,
Până când focul nu se stinge,
Până mai ai puterea de-a învinge.