Decembrie 2011

Scriam în tihnă când brusc mi-a bătut în geam
O aripă de un argint suprauman.
Era târziu, spre dimineațã,
Și m-am speriat de m-am albit la fațã.
Am tot analizat-o nemișcatã
Prin umbra verde de perdea pătatã.
Nu se mișca. M-am aplecat s-o văd mai clar
Și am zărit întreaga siluetă de cleștar.
Am aprins apoi rapid ca un copil lumina
Și s-a ascuns in ceață figurina.
Iar când am stins din nou a apărut și ea,
Tot nemișcată și-albă. Mã privea.
Doi ochi rotunzi, plecați în perfecțiune
Se-uitau la mine prin perdea ca prin minune,
Iar eu simțeam prezența nefirească
A unui suflet ce venise să-mi vorbeascã.
Dar eram înghețață și uimită
Și am fugit lăsând-o nerostită,
Tânjind sã mã întorc pentru-o clipitã,
Sã-mi spunã cã-n sfârșit e fericită.