cu fruntea plecată de vreme și de al vieții prea greu,

ochi blânzi, roșii, triști de tânăr erou,

împovărat de-o karmă prea grea și pe umeri de zeu,

neștiind încă da lui Dumnezeu tot ce-i greu,

pășea încet și nesigur, greoi și solemn, 

în ecou de trecut și cu picioare de lemn.



un spirit bătrân, magistral, chiar mai vechi decât Terra

în corp de copil și-ochi de vară. nici nu știa că-i frumos. 

nu-și amintea de-unde vine, cine e, cine era,

pierdut în rănile lumii și-a tinereții patos.



nu mai știa despre sursă și de ce a venit iar pe-aici.

își purta răni mari ascunse în desene și petici,

și larg deschise, neunse, pe pielea marcată de frici,

zgâriată de vreme, de karmă și de spirite mici.



obosit și-abătut de-ncărcăturile crucii,

alergat prin atracții lumești, paturi străine, refugii,

își căuta locul sfânt, liniștea și-un statornic cămin

un prim ‘acasă’, un rost și un strop de alin.



o zeiță și ea, Pleione era mai decisă,

cam rece, cam singură, cam slăbită, cam tristă,

bătrână și ea în cunoaștere, spirit, grimasă,

dar mai aproape de-Arhangheli, de ea însăși, de casă.



când l-a întâlnit era gol, temător și retras.

l-a recunoscut imediat. îl știa din astral.

l-a îmbrățișat familial și i-a spus pe nume: Atlas.



i-a fost frică de ea și i-a fost frică și ei,

corpul de-acum a uitat de când se iubeau acești zei,

cum se regăsesc în fiece viață și se ajută etern,

cum se unesc în iubire și ce legende aștern,

că spiritul lor e unul din vremuri de-Olimp,

iar familia lor intră-n marea Frăție Albă în timp,

iar copiii Pleoinei și-a lui Atlas devin

cele 7 Pleiade din cel mai vechi anotimp.



îl ajută-n misiune, o ajută și el, 

se iau de mână, plătesc, cresc, se îndrăgostesc

dar nici n-au timp să-nflorească, căci întunericul nu vrea

ca acest spirit să se-împreuneze și să protejeze Terra.

nu vrea slujitori ai luminii mai puternici în doi,

deci îi atacă-n subtil și pornesc astral un război.



întâi speriați, neștiind că sunt zei și sunt unul,

se luptă unul cu altul, cu săbii, cu pumnul,

cu vorbe sulițe, iatagane și arcuri cu frici,

curg râuri de lacrimi și sânge, că sunt la fel de puternici.

demoni celebrează-n cântece de imediată victorie,

sperând la nimicire mutuală și luciferică glorie. 



cerul plânge după ei și după dragostea lor,

le tot trimite semnale întru sfânt ajutor,

ea se trezește într-un capăt de sleite puteri

și realizează-n târziu că dușmanul nu-i el.

și fuge departe, întru a cere un sfat 

unui bătrân înțelept de acolo din sat:



‘voi sunteți unul. Atacul e din umbră și trebuie

să-ți amintești cine ești și s-aduci cerului glorie.’

se-ntoarce frumoasă, ușoară, vibrație-naltă, cu cete

de ghizi, arhangheli și îngeri cu săbii, lumină și plete,

îl ia în brațe, îl ridică, își cer iertare-amândoi,

se-așează-n fruntea armatei și merg în luptă în doi.



fulgere zboară-n ajutor divin de Dumnezeu zâmbit,

demoni călcați în picioare se târăsc de unde au venit,

ei se ajută și iubesc unul pe altul și astăzi 

cresc în lumină și iubire și servesc lumea noastră.