M.S.

na spune tu, cata iubire… abia mai pot calca de ea prin casa, in drum spre cafetiera, dimineata.

stiam ca am creat ceva rar noi doi,

dar acum, ca am ramas singura cu ea, pare si mai multa, si mai surprinzatoare.

imi lasa sertarele deschise dupa ce imi iau o lingurinta pentru ceai,

cum o faceai tu. ca da pe afara.

da pe afara din casa, din mine, din ochi verzi care incearca sa se machieze,

da pe afara peste tot, de trebuie sa tot deschid geamurile si sa inchid inima, sa nu ma inunde si inghita.

mi-ai lasat-o in grija, stiu. dar era mai usor de purtat in doi.

nimeni nu intelege ce-i asta, oricum. nici cata ii. noroc ca mi-am luat apartamentul langa dealul asta, sa ma mai ajute el.

nimeni nu intelege ce-i asta, oricum. uneori, nici macar eu. poate tu, acum, ca ai aflat mai multe. poate imi mai spui si mie.

dar nimeni n-o sa inteleaga ce am creat noi, oricum.

noi doi… nu eram nimic, nici nu conta ce eram - despartiti, impreuna, aici, acolo, in Romania, Germania, la Budapesta, prieteni, colegi, iubiti, casual, exclusive, sau nu, vorbind zilnic sau intr-o pauza de reflectie si solitudine.

noi eram toate astea si mai mult. noi ne permiteam unul altuia, orice, in deplina libertate, iubire neconditionata si vesnica loialitate. noi treceam dincolo de dihotomii, limitari omenesti, programe si cutii.

noi.. am fost tot ce puteam fi.

nici nu conteaza c-am plecat, stiu ca te-am suparat pe moment, stiu ca ti-ai dorit si tu asta si nu, exact ca si mine. stiu ca te-ai gandit non-stop la mine in ianuarie, te-am simtit. mereu am simtit chemarea ta astrala, totul si toti se dadeau in laturi in fata ei. si si eu te-am chemat. stiu de ce nu ai venit, nu ai vrut sa te vad asa. stiu de ce nu am venit, ai vrut sa ma protejezi.

atat de noua a fost pt mine iubirea ta, incat nici nu mi-am dat seama ca e iubire macar.

si te-am certat. des, mult. si m-ai lasat. m-ai mai si ascultat cand vedeai ca nu mai duc schimbarea de paradigma si te-ai adaptat putin. dar mai mult m-ai influentat tu pe mine. nedescentrat in efortul de a-mi arata cum trebuie sa fie - ceva nou, ceva ce ai decis ca merit, in ciuda faptului ca nu intelegeam pe moment.

rabdator. ca si cu un copil.

m-am suparat.

inteleg acum. poate prea tarziu pentru noi, dar nu prea tarziu pentru mine, desi chiar acum, nu vad cine ar putea sa umple vreodata un gol lasat de un om atat de mare

dar mi-ai lasat asta cadou. si toata iubirea asta, de care nu mai pot incapea prin casa.

trebuie sa vin sa te vad in curand. te vad oricum, in meditatii, semne si vise.

dar trebuie sa vin sa te conduc si omagiez la inmormantarea ta.

drumul pe care l-am facut de atatea ori cu entuziasm adolescentin, cu emotii si efort din partea amandurora, acum trebuie sa-l fac singura, carand si toata iubirea asta dupa mine. va fi atat de grea… ajuta-ma si protejeaza-ma inca o data, sa nu ma imprastiu sub greutatea ei. car-o cu mine, ca ma dor genunchii de ea.

oricum, nimeni n-o sa inteleaga ce-i asta, nici eu n-am inteles la timp.

te simt, vad si iubesc in fiecare avion, fiecare apus, fiecare gest al cainelui meu, in fiecare pasare, cand ma machiez, cand ma plimb pe dealul pe care te-am adus sa-l impart cu tine si sa ti-l prezint, cand ma imbrac si dezbrac.

nimeni nu intelege toate astea, oricum, ei vad ca te-am parasit. dar eu si tu stim, ca nu te-am parasit niciodata si nici tu pe mine, nici macar acum.

vii cu mine la inmormantarea ta? nu cred ca pot sa car iubirea asta singura, e pur si simplu prea grea pt mine, prea eterica si ancestrala, creata de si pentru doua spirite imense, ca si noi.

nu stiu ce va urma pentru mine, ma simt intr-o relatie profunda cu tine inca. mi-e dor de tine in fiecare secunda si te si simt mai aproape ca oricand, in acelasi timp. sufar si iubesc, sunt cu si fara tine in acelasi timp.

si e cel mai mare lucru de simtit acum.

mult mai mare decat mine.

ma tot uit la iubirea asta ce acapareaza totul in mine si in jurul meu, ca o ceata groasa prin care trebuie sa-mi duc traiul zilele astea. si sunt atat de mandra de noi, de ce am creat. am asteptat toata viata asa ceva, am plecat de langa fiecare inainte, simtind ca ar putea exista asa ceva, asteptand, cuminte.

dar oricum, nimeni s-o sa inteleaga ce-i asta si de ce imi sunt sertarele si inima larg deschise si dau pe afara.

ma tot gandesc la ultimul lucru pe care mi l-ai spus - I hope you’re happy - si incerc sa te ascult, macar acum.

pe de o parte inteleg de ce n-ai mai vrut sa traiesti, chiar inteleg. de-aia am si reusit sa-ti respect decizia si sa nu mai trag de tine, ci sa incep in schimb sa trag de mine sa pot sa plec si sa te las sa mori, cum ai vrut tu.

e greu pe aici. chiar e greu pe aici. dar mie-mi place. mie-mi place durerea asta, imi place sa ma duc la mama sa ma imbratiseze duminica, imi place sa ma enervez la munca, sa ma uit la cer, sa aprind lumanari, iubesc muzica, poezia si oamenii. te iubesc pe tine. iubesc iubirea noastra.

imi place dealul meu, experientele colorate, primavara, apa curata, cainii, copacii, rugaciunea, corcodusele, rasaritul, cafeaua si plimbarile mele.

stiu ca le-ai vazut si iubit si tu, langa mine. si ma bucur ca am reusit sa ti-L prezint pe Tatal inainte sa pleci, ca sa-ti fie calea batatorita si inaltarea mai usoara.

dar tie nu ti-a placut pe aici. mereu am avut gusturi diferite - eu excentrica si colorata, cu capul in nori si traind fiece moment intr-o vesnica pasiune si poezie, tu centrat, impamantat ca un stejar, cu privirea vesnic incruntata, plictisita, imbatranita. si numai eu te faceam sa zambesti.

damn, zambetul tau… mereu m-a rupt in doua. imi topea toate zidurile cu farmecul lui, toate traumele, toate fricile.

noi nu ne-am potrivit deloc, dar ne-am completat perfect si aveam nevoie unul de altul. inca avem si ne ajutam, cred eu.

asta trebuia sa fie un poem.

dar a dat pe afara din iubirea asta de care abia mai pot calca prin casa.

daca nu mai iubesc niciodata asa sau nu va sti nimeni sa ma iubeasca asa sanatos, neconditionat si liber cum ai facut-o tu, o am pe asta - in dressing, prin sertare si pe deal.

m-ai invatat ca sunt un unicorn care trebuie iubit in alergarea lui pe plaja, lasat liber, sa zburde pe dealuri si iubit de la distanta, fara alterari si interventii directe, fara a incerca sa-i legi, detii sau intelegi natura.

m-ai invatat sa caut sa fiu libera si eu insami in iubire si in viata, ca nu mi-am gasit locul niciodata pentru ca sunt menita sa fiu altfel. si ca asta e magic la mine, nu gresit.

atata am incercat sa te schimb… tu pe mine, deloc. m-ai iubit si lasat exact asa cum sunt. si, in libertatea si iubirea asta, mi-au aparut toate culorile. nu le-ai inteles, dar le-ai iubit si respectat cu drag si apreciere. si te uitai la mine ca la ceva nou, fascinant, diferit de tine, magic si frumos. mi-ai spus ca eu sunt iubire si ca n-ai mai vazut pe nimeni sa inglobeze si reprezinte iubirea in persoana. poate ca eu sunt toata iubirea asta care da pe afara prin casa.

poate eu dau pe afara peste tot, deschid sertare si ma scurg pe deal. poate pe mine trebuie sa ma cari intr-ajutor, la munca si la inmormantarea ta.

si, in mod ciudat, stiu ca o s-o faci si o sa ma ajuti, ca intotdeauna.

mi-ai mai spus ca tu daca iubesti, o faci pentru totdeauna. si simt asta. mereu ai avut cuvant, de fapt, n-am mai vazut pe nimeni sa pretuiasca cuvantul atat de mult ca si mine. am simtit din prima secunda ca vei fi cel mai important lucru ce mi s-a intamplat vreodata. am simtit din prima ca va fi pentru totdeauna. si vad ca este. doar ca n-am stiut ca pentru totdeauna va arata asa.

I hope you’re happy.

Povestea Ta 

ca omagiu, ca să dăinuie peste veacuri

Crescută într-un sat sărac, sub bici și sapă,
în loc de-mbrățișări și-alinturi, mămăligă fiartă,
născută-n miez de vară și-n nefericită soartă,
era cândva în vârf de deal, o fată.


Săracă, dar puternică, i se spunea
‘De ce nu poți să fii așa frumoasă ca și sora ta?
De ce nu poți să fii și tu mai feminină ca și ea?
Ea mi-ar plăcea să fie într-o zi nevasta mea.’
Și suferea.


Mergea drum lung până la școală tot pe jos,
Nu a primit nicicând o-mbrățișare sau un gând frumos,
Știa de mică-n câmp, în soare,
Că va pleca-ntro zi în lumea mare.


La optșpte’ ani, a și plecat. 
În veci în spate nu s-a mai uitat. Și a luptat,
Luptat-a pentru tot ce are. 
Pentru o furculiță, o masă caldă, un strop de soare,
Pentru un viitor, copiii ei cei nenăscuți și-o soartă mai frumoasă,
Pentru a nu se mai întoarce-n veci acasă.


Plecată-n lumea largă, singură, fată,
Ajunge-n casa-unui bărbat ce-o vede mai necoaptă
Ce-și cheamă niște prieteni deodată. 
Se vede în pericol și blocată.
Era prea sus să sară prin fereastra spartă, 
închisă, singură, începe să se roage
Cineva bate-n ușă și deschide deodată
Iar ea fuge-afară pe ușa brusc crăpată.
Era să fie violată.


Cu chiu, cu vai, cu școală și cu muncă, 
c-un pic de ajutor și lacrimi pe fața cea lungă
de care vorbeau copiii că n-ar fi frumoasă
A reușit să-și facă-un soț și un acasă.


Dar o bătea și ăsta și striga, 
poate nu cu biciul, dar cu tot ce-avea. O înjura și-o domina.
Și-a zis iar ‘luptă, draga mea! Salvează-te din nou, iubita mea.’ 
Singură-n tribunal, Dumnezeu o reprezenta,
căci rugăciunile-i fierbinți din viață i-au fost nelipsite
‘Înjunghie-mă, omoară-mă, că nu m-oi întorcea’,
Și a scăpat de el și-a mers tot înainte.


Decisă să nu i se mai întâmple așa ceva, 
ca să se poată apăra, începe să învețe a lupta.
Instructorul tânăr o vede harnică, frumoasă,
o iubește pe loc și merge la ea acasă.
O lasă gravidă, o ia de nevastă,
În 9 luni, printre lacrimi de tânără mireasă, 
apare-o fetiță pentru care toate au meritat
Și pentru care cei doi mai departe, împreună au luptat.


Cărămidă cu cărămidă, împrumuturi și joburi,
Cu pierderi, câștiguri, certuri și hopuri,
Au construit împreună o casă
Cu o grădină frumoasă
El mai bea și pleca, alte femei își făcea
Iar ea cu Iisus și cu copiii viața își petrecea.


I-a fost fata și soț, și partener, și inima ei,
I-a fost mână dreaptă, ajutor și temei 
de-a merge mereu înainte
Prin râuri de alcool, minciuni și plâns fierbinte.


Dar după ani, fata i-a spus, 
’Sfântă Mamă, noi am crescut și plecăm, 
decide pentru tine, n-avem dreptul să judecăm 
dacă vrei lângă el să viețuiești și-mbătrânești
Că pentru noi ai făcut toate, e timpul pe tine să te iubești’
Îți voi fi alături mai departe dacă desfaci jurăminte,
Și te susținem să mergi, ca de obicei, înainte.


El a plecat din nou cu alta și cu sticla,
iar ea de data-aceasta, susținută,
A fugit să se salveze, asta știa face cel mai bine,
de când era copil, la sapă, pe coline.


Tot neamul a urât-o neștiind tot greul,
că ea n-a vorbit niciodată de el, rău.
Și s-a lăsat scuipată și urâtă iar ca în vremea
Când era copil și lumea-ntreagă părea rea.


Cu rugăciunea-n gând și inițiată pe Lumină,
În ciuda suferințelor și-a unei vieți cu atâta greu
Nu s-a lăsat nicicând, continuând să se țină
cu toată-ncrederea, de poalele lui Dumnezeu.


Și-a găsit un om harnic, ce-o iubește
N-o înțelege, dar n-o schimbă, n-o lovește,
Îi spune că-i frumoasă și-o urmează-n tot ce vrea.
și-au construit o casă pe dealul de-unde a plecat ea cândva.


Ea cu mintea și banii, el cu mâinile harnice,
Se-odihnesc în sfârșit dup-o viață de vânturi năprasnice,
Are timp în sfârșit să se uite-n oglindă, în suflet și-n jur,
Să vadă că-i liniște, că-i frumoasă și că-n ciuda greului dur,
Dumnezeu n-a lăsat-o, copiii la fel,
C-au iubit-o ei trei cât n-au iubit-o părinții, bărbații,
c-au vindecat-o-mpreună și i-au fost loiali ca soldații.


Misiunea ei era să evolueze iar din pântecu-i sfânt
să se-ntrupeze două spirite mari aici pe Pământ
căci fata-i un mistic și-un lider, venit pentr-un neam tulburat
iar băiețelu-i drag e înger întrupat, 
iar ei nu puteau veni decât din pântec curat.
deci printre lupte și pierderi, lacrimi și greu, 
ea și-a făcut misiunea primită de la Dumnezeu.


Încă e atacată-n astral de cei cărora nu le place Lumina
Că ea nu mai luptă, prețuiește liniștea, pacea, familia,
Dar copii-i sunt mari și la nevoie, cu săbii de Lumină, 
o apără-n veci ca Arhanghelii pe-o sfântă regină,
Asigurându-i în finale decenii odihna, protecția și somnul,
ca un omagiu al Crucii duse pentru ei, Terra și Domnul.

Atlas

cu fruntea plecată de vreme și de al vieții prea greu,

ochi blânzi, roșii, triști de tânăr erou,

împovărat de-o karmă prea grea și pe umeri de zeu,

neștiind încă da lui Dumnezeu tot ce-i greu,

pășea încet și nesigur, greoi și solemn,

în ecou de trecut și cu picioare de lemn.



un spirit bătrân, magistral, chiar mai vechi decât Terra

în corp de copil și-ochi de vară. nici nu știa că-i frumos.

nu-și amintea de-unde vine, cine e, cine era,

pierdut în rănile lumii și-a tinereții patos.



nu mai știa despre sursă și de ce a venit iar pe-aici.

își purta răni mari ascunse în desene și petici,

și larg deschise, neunse, pe pielea marcată de frici,

zgâriată de vreme, de karmă și de spirite mici.



obosit și-abătut de-ncărcăturile crucii,

alergat prin atracții lumești, paturi străine, refugii,

își căuta locul sfânt, liniștea și-un statornic cămin

un prim ‘acasă’, un rost și un strop de alin.



o zeiță și ea, Pleione era mai decisă,

cam rece, cam singură, cam slăbită, cam tristă,

bătrână și ea în cunoaștere, spirit, grimasă,

dar mai aproape de-Arhangheli, de ea însăși, de casă.



când l-a întâlnit era gol, temător și retras.

l-a recunoscut imediat. îl știa din astral.

l-a îmbrățișat familial și i-a spus pe nume: Atlas.



i-a fost frică de ea și i-a fost frică și ei,

corpul de-acum a uitat de când se iubeau acești zei,

cum se regăsesc în fiece viață și se ajută etern,

cum se unesc în iubire și ce legende aștern,

că spiritul lor e unul din vremuri de-Olimp,

iar familia lor intră-n marea Frăție Albă în timp,

iar copiii Pleoinei și-a lui Atlas devin

cele 7 Pleiade din cel mai vechi anotimp.



îl ajută-n misiune, o ajută și el,

se iau de mână, plătesc, cresc, se îndrăgostesc

dar nici n-au timp să-nflorească, căci întunericul nu vrea

ca acest spirit să se-împreuneze și să protejeze Terra.

nu vrea slujitori ai luminii mai puternici în doi,

deci îi atacă-n subtil și pornesc astral un război.



întâi speriați, neștiind că sunt zei și sunt unul,

se luptă unul cu altul, cu săbii, cu pumnul,

cu vorbe sulițe, iatagane și arcuri cu frici,

curg râuri de lacrimi și sânge, că sunt la fel de puternici.

demoni celebrează-n cântece de imediată victorie,

sperând la nimicire mutuală și luciferică glorie.



cerul plânge după ei și după dragostea lor,

le tot trimite semnale întru sfânt ajutor,

ea se trezește într-un capăt de sleite puteri

și realizează-n târziu că dușmanul nu-i el.

și fuge departe, întru a cere un sfat

unui bătrân înțelept de acolo din sat:



‘voi sunteți unul. Atacul e din umbră și trebuie

să-ți amintești cine ești și s-aduci cerului glorie.’

se-ntoarce frumoasă, ușoară, vibrație-naltă, cu cete

de ghizi, arhangheli și îngeri cu săbii, lumină și plete,

îl ia în brațe, îl ridică, își cer iertare-amândoi,

se-așează-n fruntea armatei și merg în luptă în doi.



fulgere zboară-n ajutor divin de Dumnezeu zâmbit,

demoni călcați în picioare se târăsc de unde au venit,

ei se ajută și iubesc unul pe altul și astăzi

cresc în lumină și iubire și servesc lumea noastră.