Posted on by Akasha

Povestea Ta 

ca omagiu, ca să dăinuie peste veacuri

Crescută într-un sat sărac, sub bici și sapă,
în loc de-mbrățișări și-alinturi, mămăligă fiartă,
născută-n miez de vară și-n nefericită soartă,
era cândva în vârf de deal, o fată.


Săracă, dar puternică, i se spunea
‘De ce nu poți să fii așa frumoasă ca și sora ta?
De ce nu poți să fii și tu mai feminină ca și ea?
Ea mi-ar plăcea să fie într-o zi nevasta mea.’
Și suferea.


Mergea drum lung până la școală tot pe jos,
Nu a primit nicicând o-mbrățișare sau un gând frumos,
Știa de mică-n câmp, în soare,
Că va pleca-ntro zi în lumea mare.


La optșpte’ ani, a și plecat. 
În veci în spate nu s-a mai uitat. Și a luptat,
Luptat-a pentru tot ce are. 
Pentru o furculiță, o masă caldă, un strop de soare,
Pentru un viitor, copiii ei cei nenăscuți și-o soartă mai frumoasă,
Pentru a nu se mai întoarce-n veci acasă.


Plecată-n lumea largă, singură, fată,
Ajunge-n casa-unui bărbat ce-o vede mai necoaptă
Ce-și cheamă niște prieteni deodată. 
Se vede în pericol și blocată.
Era prea sus să sară prin fereastra spartă, 
închisă, singură, începe să se roage
Cineva bate-n ușă și deschide deodată
Iar ea fuge-afară pe ușa brusc crăpată.
Era să fie violată.


Cu chiu, cu vai, cu școală și cu muncă, 
c-un pic de ajutor și lacrimi pe fața cea lungă
de care vorbeau copiii că n-ar fi frumoasă
A reușit să-și facă-un soț și un acasă.


Dar o bătea și ăsta și striga, 
poate nu cu biciul, dar cu tot ce-avea. O înjura și-o domina.
Și-a zis iar ‘luptă, draga mea! Salvează-te din nou, iubita mea.’ 
Singură-n tribunal, Dumnezeu o reprezenta,
căci rugăciunile-i fierbinți din viață i-au fost nelipsite
‘Înjunghie-mă, omoară-mă, că nu m-oi întorcea’,
Și a scăpat de el și-a mers tot înainte.


Decisă să nu i se mai întâmple așa ceva, 
ca să se poată apăra, începe să învețe a lupta.
Instructorul tânăr o vede harnică, frumoasă,
o iubește pe loc și merge la ea acasă.
O lasă gravidă, o ia de nevastă,
În 9 luni, printre lacrimi de tânără mireasă, 
apare-o fetiță pentru care toate au meritat
Și pentru care cei doi mai departe, împreună au luptat.


Cărămidă cu cărămidă, împrumuturi și joburi,
Cu pierderi, câștiguri, certuri și hopuri,
Au construit împreună o casă
Cu o grădină frumoasă
El mai bea și pleca, alte femei își făcea
Iar ea cu Iisus și cu copiii viața își petrecea.


I-a fost fata și soț, și partener, și inima ei,
I-a fost mână dreaptă, ajutor și temei 
de-a merge mereu înainte
Prin râuri de alcool, minciuni și plâns fierbinte.


Dar după ani, fata i-a spus, 
’Sfântă Mamă, noi am crescut și plecăm, 
decide pentru tine, n-avem dreptul să judecăm 
dacă vrei lângă el să viețuiești și-mbătrânești
Că pentru noi ai făcut toate, e timpul pe tine să te iubești’
Îți voi fi alături mai departe dacă desfaci jurăminte,
Și te susținem să mergi, ca de obicei, înainte.


El a plecat din nou cu alta și cu sticla,
iar ea de data-aceasta, susținută,
A fugit să se salveze, asta știa face cel mai bine,
de când era copil, la sapă, pe coline.


Tot neamul a urât-o neștiind tot greul,
că ea n-a vorbit niciodată de el, rău.
Și s-a lăsat scuipată și urâtă iar ca în vremea
Când era copil și lumea-ntreagă părea rea.


Cu rugăciunea-n gând și inițiată pe Lumină,
În ciuda suferințelor și-a unei vieți cu atâta greu
Nu s-a lăsat nicicând, continuând să se țină
cu toată-ncrederea, de poalele lui Dumnezeu.


Și-a găsit un om harnic, ce-o iubește
N-o înțelege, dar n-o schimbă, n-o lovește,
Îi spune că-i frumoasă și-o urmează-n tot ce vrea.
și-au construit o casă pe dealul de-unde a plecat ea cândva.


Ea cu mintea și banii, el cu mâinile harnice,
Se-odihnesc în sfârșit dup-o viață de vânturi năprasnice,
Are timp în sfârșit să se uite-n oglindă, în suflet și-n jur,
Să vadă că-i liniște, că-i frumoasă și că-n ciuda greului dur,
Dumnezeu n-a lăsat-o, copiii la fel,
C-au iubit-o ei trei cât n-au iubit-o părinții, bărbații,
c-au vindecat-o-mpreună și i-au fost loiali ca soldații.


Misiunea ei era să evolueze iar din pântecu-i sfânt
să se-ntrupeze două spirite mari aici pe Pământ
căci fata-i un mistic și-un lider, venit pentr-un neam tulburat
iar băiețelu-i drag e înger întrupat, 
iar ei nu puteau veni decât din pântec curat.
deci printre lupte și pierderi, lacrimi și greu, 
ea și-a făcut misiunea primită de la Dumnezeu.


Încă e atacată-n astral de cei cărora nu le place Lumina
Că ea nu mai luptă, prețuiește liniștea, pacea, familia,
Dar copii-i sunt mari și la nevoie, cu săbii de Lumină, 
o apără-n veci ca Arhanghelii pe-o sfântă regină,
Asigurându-i în finale decenii odihna, protecția și somnul,
ca un omagiu al Crucii duse pentru ei, Terra și Domnul.

Posted on by Akasha

Atlas

cu fruntea plecată de vreme și de al vieții prea greu,

ochi blânzi, roșii, triști de tânăr erou,

împovărat de-o karmă prea grea și pe umeri de zeu,

neștiind încă da lui Dumnezeu tot ce-i greu,

pășea încet și nesigur, greoi și solemn, 

în ecou de trecut și cu picioare de lemn.



un spirit bătrân, magistral, chiar mai vechi decât Terra

în corp de copil și-ochi de vară. nici nu știa că-i frumos. 

nu-și amintea de-unde vine, cine e, cine era,

pierdut în rănile lumii și-a tinereții patos.



nu mai știa despre sursă și de ce a venit iar pe-aici.

își purta răni mari ascunse în desene și petici,

și larg deschise, neunse, pe pielea marcată de frici,

zgâriată de vreme, de karmă și de spirite mici.



obosit și-abătut de-ncărcăturile crucii,

alergat prin atracții lumești, paturi străine, refugii,

își căuta locul sfânt, liniștea și-un statornic cămin

un prim ‘acasă’, un rost și un strop de alin.



o zeiță și ea, Pleione era mai decisă,

cam rece, cam singură, cam slăbită, cam tristă,

bătrână și ea în cunoaștere, spirit, grimasă,

dar mai aproape de-Arhangheli, de ea însăși, de casă.



când l-a întâlnit era gol, temător și retras.

l-a recunoscut imediat. îl știa din astral.

l-a îmbrățișat familial și i-a spus pe nume: Atlas.



i-a fost frică de ea și i-a fost frică și ei,

corpul de-acum a uitat de când se iubeau acești zei,

cum se regăsesc în fiece viață și se ajută etern,

cum se unesc în iubire și ce legende aștern,

că spiritul lor e unul din vremuri de-Olimp,

iar familia lor intră-n marea Frăție Albă în timp,

iar copiii Pleoinei și-a lui Atlas devin

cele 7 Pleiade din cel mai vechi anotimp.



îl ajută-n misiune, o ajută și el, 

se iau de mână, plătesc, cresc, se îndrăgostesc

dar nici n-au timp să-nflorească, căci întunericul nu vrea

ca acest spirit să se-împreuneze și să protejeze Terra.

nu vrea slujitori ai luminii mai puternici în doi,

deci îi atacă-n subtil și pornesc astral un război.



întâi speriați, neștiind că sunt zei și sunt unul,

se luptă unul cu altul, cu săbii, cu pumnul,

cu vorbe sulițe, iatagane și arcuri cu frici,

curg râuri de lacrimi și sânge, că sunt la fel de puternici.

demoni celebrează-n cântece de imediată victorie,

sperând la nimicire mutuală și luciferică glorie. 



cerul plânge după ei și după dragostea lor,

le tot trimite semnale întru sfânt ajutor,

ea se trezește într-un capăt de sleite puteri

și realizează-n târziu că dușmanul nu-i el.

și fuge departe, întru a cere un sfat 

unui bătrân înțelept de acolo din sat:



‘voi sunteți unul. Atacul e din umbră și trebuie

să-ți amintești cine ești și s-aduci cerului glorie.’

se-ntoarce frumoasă, ușoară, vibrație-naltă, cu cete

de ghizi, arhangheli și îngeri cu săbii, lumină și plete,

îl ia în brațe, îl ridică, își cer iertare-amândoi,

se-așează-n fruntea armatei și merg în luptă în doi.



fulgere zboară-n ajutor divin de Dumnezeu zâmbit,

demoni călcați în picioare se târăsc de unde au venit,

ei se ajută și iubesc unul pe altul și astăzi 

cresc în lumină și iubire și servesc lumea noastră.