Tu îmi cunoști sufletul, povestea și trecutul,
Mi-ai auzit copilăria, râsul și tumultul,
M-ai botezat de bebeluș, iar valurile străvezii
Mi-au îmbrațișat și-ascuns atâtea lacrimi
de pe obrajii tuciurii.
Iar noi ne știm de mult, de când nici nu erau umbrelele-astea,
Și de când măreția ta nu era-atinsă de picior de om,
Noi ne știm de când nici eu nu îmi mai știu povestea,
De când poate eram vreun pescăruș, vreun fluture sau pom.

Primește-mă mereu cu-mbrățișarea caldă și-un sfat șoptit discret de briza ta,
Primește-mă mereu și amintește-mi de familie -
De vremuri însorite, de-mpământenire și recunoștință,
Primește-mă și-ncarcă-mă de-a pururi cu credință.

Fă ca din valurile tale maiestuoase an de an, 
Să ies mereu rebotezată,
Sfințește-mă; reînviere - vindecată, protejată, 
Sa mă-nchin mereu în rugăciune pe nisip în fața măreției tale,
Să mă simt mică și umilă, recunoscătoare - 
și copilăroasă,
Știind că Marea Neagra îmi va mereu Acasă.

Tu știi deja că te port în ochi verzi și-n gropițe de copil fericit
Și când se miră toți de spiritul meu mare, neîmblânzit
Și de puterea sufletului meu,
Eu știu ca străveziul din privirea mea este copilul tau.