Prețuiesc liniștea; liniștea mea,
Căzută târziu peste pleoapele grele;
Ca în final de noiembrie, când se așterne nea
În balconul și visele mele.
Prețuiesc liniștea; deci nu mi-o mai lua.
N-ai cum să mi-o iei, nu mai încerca,
Că de unde vine în mine Lumina și ea,
N-ai fost tu și nici n-ajungi devreme.

Prețuiesc liniștea, pacea, singurătatea, Iubirea;
Când scriu și ma rog, când mintea îmi tace,
Picior sau voce de om nu-mi alterează simțirea
Și-L simt pe Iisus, pe mine și văd nemurirea.
Nu mă înțelege, n-ai cum, doar lasă-mă-n mine,
Nu mai intra și tu, nu mai intra că-i mai bine.
Închis-am ușa cu lacăt, lanțuri și cheie,
Că-n mine n-are ce intra bărbat sau femeie.
Vibrația ta e a ta, a mea se înalță, 
N-ai cum s-o atingi, s-o afectezi, ancorezi.
N-ai cum să mă tragi înapoi pe pământ,
Că unde aspir eu s-ajung n-ajunge vreun gând,
Iar iubirea ta nu se compară vreodată
Cu mâna Lui sfântă și protecția de Tată.

Nu-ți fie teamă, nu-ți fie, că rămân între oameni 
- să servesc, să învăț, să iubesc și să cresc,
Doar scutul creat din rugăciunile mamei
Mă-nvață să-mi spun mie întâi Te iubesc.