Cum se-ascunde soarele după dealuri mov,

Sau cum în miez de toamnă toți stejarii-adorm,

Cum marea amorțește si ceru-i fumuriu,

De parcă tot pământul e stors și e neviu,

Așa e și femeia ca forță naturală,

Adoarme, amorțește când inima-i e goală

Și se reface-n timp, în liniște când plânge,

Se-ascunde după dealuri, în beznă și în sânge…

…dar dup-o vreme fugi! de ești tu rodul lacrimilor ei,

Fugi pân’ la marginea pământului de forța ei!

Că marea, vijelia, arșița și tot ce-am mai văzut eu,

Se-ascund umili în fața Femeii ce-L are lângă ea pe Dumnezeu.

Că focul din privirea ei arde ca jarul,

Tornada furiei dezrădăcinează stejarul,

Iar marea speriată se lasă-n mila ei

Când cerul se-ncruntă, munți tremură și cad stei,

Plouă cu foc și magma crapă lasând prapăstii-n urma ei.

Când se facea mică să te simți tu mai mare,

își ascundea puterea și își cerea iertare,

Când o speriai și plângea, 

când te iubea și-ți servea,

Nu ai știut tu ce faci, ce ai și cu cine vorbești

Nici n-ai știut că Femeia nu are roduri pământești.

Când s-a ascuns te-ai bucurat ca un tiran mirosind a victorie,

Și-acum mă bucur eu, văzând-o-n forță și-n Glorie,

Cum în fața Ei se-nchină natura și-ncruntarea ei fulger,

Măreția ei oceanul și-n furia Ei sângeri,

Tornada se-adună, cutremur, magma pământului curge,

Cum norii se sperie și te plouă cu sânge.

Tu mic, alb ca varul în ignoranță și șoc,

De parcă nu ți-am spus că Femeia-i foc și Dumnezeu vede tot.