T

e vedeam cândva perfectă, ca pe o icoană, ca pe ceva de neatins, de neavut, de nerănit. Te vedeam prin ochi de sticlă, de copil, privind în sus, înspre un piedestal. Cum am crescut și te-ai deschis mai mult, știind că acum duc mai mult, am avut privilegiul să te cunosc și ca OM, ca prietenă, ca Femeie. Și am fost șocată să văd că nu ești perfectă. Te-am văzut rănită, speriată, înlăcrimată, te-am văzut căzând în genunchi în viață, am văzut că uneori nu știi sau nu poți. Ți-am văzut părul alb și primele riduri, ți-am văzut greșeli și îndoieli. Și dacă pe moment m-am întrebat dacă mai ești pe piedestalul meu, am văzut apoi cum treci prin toate astea cu tărie și eleganță. Și dacă până atunci am învățat de la tine ce înseamnă o femeie puternică, mai apoi am învățat că vulnerabilitatea ne face frumoase și înțelepte, că prin asta lucrează Dumnezeu, că un ten fără lacrimi poate fi cel al unui tiran, în timp ce un ten plin de riduri, poate fi cel al unui titan.