By Ink, aka Eu sunt cerneala Lumii

Mă bucur că ne am ales împreună în familia asta frumoasă. 
Mi-ești prieten și ghid, sfat când mi-e frig, și urli cu mine când doare și strig.
Ești blândă și bună,
în suflet bătrână,
și-ai o lumină în ochi pe care mi-e greu s-o cuprind în cuvânt.
S-o prind între brațe nu pot, și s-o-mbrac,
În sensuri și linii s-au topit, n-au prea stat,
Contur de femeie și fire de rac,
Ești spirit din Foc în lut îmbrăcat,
Tablou fără ramă și forma sau timp,
Culori fără margini și ritm...
Cum văd cu ce putere iei ce-ți dă viața și mergi
mai departe, m-opresc 
să zâmbesc.
Mulțumesc
Și tac.
Ceva din privire îmi șopteste blând
Că tu n-ai origini în neam de Pământ.
La buni ani, oricâți, dar buni,
Putere să crești, să pășești, să ierți și s-aduni,
credință să-nduri,
Lumină să calci unde simți,
Te iubesc, să-mi vorbești mereu despre ce gândesti și ce simți.

Răsărit de soare, liniște de-amurg,

Străjer și siguranță, când lacrimile-ți curg.

Tandrețe, pasiune. 

Echilibru.  

Rost.

Motiv s-așterni penița, să dăinuie ce-a fost. 

Serenitate pură, izvor de fericire,

Vreau să-ți fiu toate astea, că asta-mi ești tu mie. 

Dorință.

Vis. 

Speranță. 

Și astea vreau să-ți fiu.

O mână lângă alta în ceasul cel târziu.

Săru'-mâna, mamă! - pentru fiecare șnițel, gând bun, rugăciune, mână de-ajutor;
Pentru fiecare gest ce l-ai făcut să ne servești fără să te rugăm,
Pentru femeia care ești, pentru femeia care sunt,
Pentru ca sunt în viață, că m-ai adus pe Pământ.
Că ai lăsat în noi sămânță de om bun și drept,
Că ne iubești cald, sănătos, înțelept.
Ca mi-ai dat și salvat viața, că n-ai renunțat la mine nici când am făcut-o eu,
Ca mi-ai arătat iubirea, loialitatea și pe Dumnezeu.
Să-ți dea Cerul sănătate, înger de mămică dragă,
Să mi te protejeze Mihail de orice rău și boală-n lumea-ntreagă,
Să te ghideze Gabriel să vorbești mereu așa cu mine,
Să te călăuzească Șamuel să găsești mereu tot ce-i mai bun pentru tine.

Spirite ca noi, înalte, înțelepte și bătrâne
Nu mai au multe vieți de venit pe această lume
Poate asta ne e ultima și apoi mergem acasă,
Și nu puteam să sper la o viață mai frumoasă, nu puteam fi mai norocoasă.
Îți dedic tot ce sunt, ce creez, ca lider, femeie, artist și suflet,
Fiecare cuvânt, fiecare zi, cuget și zâmbet.
Și-ți mulțumesc de 8 martie ca în fiecare an,
Că ești mereu lângă mine, sprijin, liman,
Că sunt cine sunt, că am tot ce am, 
Și știu că te-ntrebi dacă puteai să ne protejezi mai mult să nu trecem prin greu,
Dar am învățat că pic pe moale pentru că ești în spatele meu,
Am învățat să duc, să trec peste, din exemplul tau sfânt și să am grija de mine,
să văd tot ce-i mai frumos în oameni și în mine.
Te iubesc, nu aș fi nici jumătate din omul care sunt fără tine.

T

e vedeam cândva perfectă, ca pe o icoană, ca pe ceva de neatins, de neavut, de nerănit. Te vedeam prin ochi de sticlă, de copil, privind în sus, înspre un piedestal. Cum am crescut și te-ai deschis mai mult, știind că acum duc mai mult, am avut privilegiul să te cunosc și ca OM, ca prietenă, ca Femeie. Și am fost șocată să văd că nu ești perfectă. Te-am văzut rănită, speriată, înlăcrimată, te-am văzut căzând în genunchi în viață, am văzut că uneori nu știi sau nu poți. Ți-am văzut părul alb și primele riduri, ți-am văzut greșeli și îndoieli. Și dacă pe moment m-am întrebat dacă mai ești pe piedestalul meu, am văzut apoi cum treci prin toate astea cu tărie și eleganță. Și dacă până atunci am învățat de la tine ce înseamnă o femeie puternică, mai apoi am învățat că vulnerabilitatea ne face frumoase și înțelepte, că prin asta lucrează Dumnezeu, că un ten fără lacrimi poate fi cel al unui tiran, în timp ce un ten plin de riduri, poate fi cel al unui titan. 

Mă simt mică. Atât de mică,
Încât aș încăpea într-un pantof.
Roșu.
Cu toc subțire.
Atât de mică, încât aș încăpea în verigheta ta -
Lucitoare infinit,
Șoptind a mire.

Mă simt mică. Atât de mică, încât,
Mi-e teamă că mă vei pierde.
Printr-un capăt de buzunar
Din cămașa aia verde.

Mă simt atât de mică, încât mi-e mare de lume
Și totul pare imens,
Și nimic n-are nume.

Ar trebui să ai grijă.
să nu ma rostogolesc,
într-o crăpătura de asfalt
și să nu mă mai găsești.
Și să mă lași aici pentru eternitate, în vânt și ploi,
cu dor de tine, cu dor de noi.

Am reconstruit totul -
cu lacrimi și rate,
cu plase purtate pe tocuri în spate, 
cu disciplină mentală, speranță și dor,
cu lupte cu mine și puțin ajutor.

Am reconstruit totul -
mai solid ca nicicând,
din fiece bănuț muncit, din fiece gând, 
cu fiece plâns și râs și urlat,
Mulțumesc că ați fost mereu acolo 
și m-ați ascultat.

M-au ajutat câțiva oameni, m-au mai încurcat câțiva,
Mi-am mai și pierdut și recâștigat liniștea,
Mi-am mai și călcat pe inimă scrâșnind din dinți,
Am mai și căzut în genunchi, cu ochii spre sfinți.

Am avut de făcut lucruri grele - cele mai grele vreodată,
De învățat lecții crunte, de închis câte-o poartă -
A minții mele, 
a inimii ce tânjea câteodată
Spre trecut, spre confort, spre vicii, spre ceartă.
M-am împăcat cu Dumnezeu, cu voi, cu trecutul, cu mine,
Am învățat că deși nu simt că merit mai bine,
Pot să mă port ca atare și sa ma educ eu pe mine.

Castelul meu alb cu tavan înalt și lumină, 
E mai solid ca oricând din putere divină,
Și dacă acum 5 ani intram pe ușă căzută,
În genunchi plângând, de boală răpusă,
Deprimată, pierdută, bolnavă, speriată,
Acum sunt mai puternică și mai bună - 
Ca niciodată.

Sunt recunoscătoare pentru asta, pentru vânt, pentru ploi,
Și mulțumesc mai ales în fiecare zi pentru voi;
Că mi-ați salvat viața nu o dată și mi-ați fost alături mereu,
La fiece succes și zâmbet, dar și primii la greu.
Și sper că vedeți că n-am mai creat ca-n trecut,
Un castel de cărți ce la primul vânt a căzut.
Am la bază pe Domnul și-o fundație de lut,
Pereți înalți, groși și solid construiți,
Cărămizi puse cu suflet din rugăciuni de părinți,
Ferești curate ce privesc acum către cer,
Pe care ies mulțumiri pentru salvare și sper
Că sunteți mândri de mine cum sunt mândră și eu.

Va dedic creația mea și-ngenuchez din nou azi
Nu din lacrimi, durere, eșecuri, necaz,
Ci umilă, crescută, mulțumitoare,
Pentru fiece luptă, mai mică, mai mare
că deși a fost greu și m-am chinuit,
Mulțumită voua și cerului, 
am reușit.

Doliu mie. Doliu femeii ce putea să fie,
Dacă n-ai fi fost tu.
Doliu speranței, iubirii necondiționate și romanței,
Doliu făcliei
Noastre.

Doliu mie.
Doliu de Crăciun albastru și murdar,
Cu val și pălărie, 
Condusă de gropar,
În doliu mie.

Tu îmi cunoști sufletul, povestea și trecutul,
Mi-ai auzit copilăria, râsul și tumultul,
M-ai botezat de bebeluș, iar valurile străvezii
Mi-au îmbrațișat și-ascuns atâtea lacrimi
de pe obrajii tuciurii.
Iar noi ne știm de mult, de când nici nu erau umbrelele-astea,
Și de când măreția ta nu era-atinsă de picior de om,
Noi ne știm de când nici eu nu îmi mai știu povestea,
De când poate eram vreun pescăruș, vreun fluture sau pom.

Primește-mă mereu cu-mbrățișarea caldă și-un sfat șoptit discret de briza ta,
Primește-mă mereu și amintește-mi de familie -
De vremuri însorite, de-mpământenire și recunoștință,
Primește-mă și-ncarcă-mă de-a pururi cu credință.

Fă ca din valurile tale maiestuoase an de an, 
Să ies mereu rebotezată,
Sfințește-mă; reînviere - vindecată, protejată, 
Sa mă-nchin mereu în rugăciune pe nisip în fața măreției tale,
Să mă simt mică și umilă, recunoscătoare - 
și copilăroasă,
Știind că Marea Neagra îmi va mereu Acasă.

Tu știi deja că te port în ochi verzi și-n gropițe de copil fericit
Și când se miră toți de spiritul meu mare, neîmblânzit
Și de puterea sufletului meu,
Eu știu ca străveziul din privirea mea este copilul tau.

Prețuiesc liniștea; liniștea mea,
Căzută târziu peste pleoapele grele;
Ca în final de noiembrie, când se așterne nea
În balconul și visele mele.
Prețuiesc liniștea; deci nu mi-o mai lua.
N-ai cum să mi-o iei, nu mai încerca,
Că de unde vine în mine Lumina și ea,
N-ai fost tu și nici n-ajungi devreme.

Prețuiesc liniștea, pacea, singurătatea, Iubirea;
Când scriu și ma rog, când mintea îmi tace,
Picior sau voce de om nu-mi alterează simțirea
Și-L simt pe Iisus, pe mine și văd nemurirea.
Nu mă înțelege, n-ai cum, doar lasă-mă-n mine,
Nu mai intra și tu, nu mai intra că-i mai bine.
Închis-am ușa cu lacăt, lanțuri și cheie,
Că-n mine n-are ce intra bărbat sau femeie.
Vibrația ta e a ta, a mea se înalță, 
N-ai cum s-o atingi, s-o afectezi, ancorezi.
N-ai cum să mă tragi înapoi pe pământ,
Că unde aspir eu s-ajung n-ajunge vreun gând,
Iar iubirea ta nu se compară vreodată
Cu mâna Lui sfântă și protecția de Tată.

Nu-ți fie teamă, nu-ți fie, că rămân între oameni 
- să servesc, să învăț, să iubesc și să cresc,
Doar scutul creat din rugăciunile mamei
Mă-nvață să-mi spun mie întâi Te iubesc.