Tu îmi cunoști sufletul, povestea și trecutul,
Mi-ai auzit copilăria, râsul și tumultul,
M-ai botezat de bebeluș, iar valurile străvezii
Mi-au îmbrațișat și-ascuns atâtea lacrimi
de pe obrajii tuciurii.
Iar noi ne știm de mult, de când nici nu erau umbrelele-astea,
Și de când măreția ta nu era-atinsă de picior de om,
Noi ne știm de când nici eu nu îmi mai știu povestea,
De când poate eram vreun pescăruș, vreun fluture sau pom.

Primește-mă mereu cu-mbrățișarea caldă și-un sfat șoptit discret de briza ta,
Primește-mă mereu și amintește-mi de familie -
De vremuri însorite, de-mpământenire și recunoștință,
Primește-mă și-ncarcă-mă de-a pururi cu credință.

Fă ca din valurile tale maiestuoase an de an, 
Să ies mereu rebotezată,
Sfințește-mă; reînviere - vindecată, protejată, 
Sa mă-nchin mereu în rugăciune pe nisip în fața măreției tale,
Să mă simt mică și umilă, recunoscătoare - 
și copilăroasă,
Știind că Marea Neagra îmi va mereu Acasă.

Tu știi deja că te port în ochi verzi și-n gropițe de copil fericit
Și când se miră toți de spiritul meu mare, neîmblânzit
Și de puterea sufletului meu,
Eu știu ca străveziul din privirea mea este copilul tau.

Prețuiesc liniștea; liniștea mea,
Căzută târziu peste pleoapele grele;
Ca în final de noiembrie, când se așterne nea
În balconul și visele mele.
Prețuiesc liniștea; deci nu mi-o mai lua.
N-ai cum să mi-o iei, nu mai încerca,
Că de unde vine în mine Lumina și ea,
N-ai fost tu și nici n-ajungi devreme.

Prețuiesc liniștea, pacea, singurătatea, Iubirea;
Când scriu și ma rog, când mintea îmi tace,
Picior sau voce de om nu-mi alterează simțirea
Și-L simt pe Iisus, pe mine și văd nemurirea.
Nu mă înțelege, n-ai cum, doar lasă-mă-n mine,
Nu mai intra și tu, nu mai intra că-i mai bine.
Închis-am ușa cu lacăt, lanțuri și cheie,
Că-n mine n-are ce intra bărbat sau femeie.
Vibrația ta e a ta, a mea se înalță, 
N-ai cum s-o atingi, s-o afectezi, ancorezi.
N-ai cum să mă tragi înapoi pe pământ,
Că unde aspir eu s-ajung n-ajunge vreun gând,
Iar iubirea ta nu se compară vreodată
Cu mâna Lui sfântă și protecția de Tată.

Nu-ți fie teamă, nu-ți fie, că rămân între oameni 
- să servesc, să învăț, să iubesc și să cresc,
Doar scutul creat din rugăciunile mamei
Mă-nvață să-mi spun mie întâi Te iubesc.

Aș vrea s-auzi tot ce n-auzi, 
Să-mi spui poeme pe sub crengi,
Și pansament ud cu lumină
Să-mi șteargă lacrimile verzi.

Eram pân' de curând zăpadă -
Strălucitoare, albă, grea,
Acum m-ascund de lumea-ntreagă,
Să nu vadă mocirla mea.

Aș vrea să-mi iei în palmă chipul
Și să-l jelești, să-l oblojești,
S-ar scurge tot precum nisipul
Între degete mari, lemnești.

Eram pân' de curând alene
De mână-n cântec printr-o viață,
Acum n-am mână, n-am nici pană
Să-mi scriu grăbit-altă prefață.

Aș vrea să-mi vezi în rădăcină
Putreziciunea și tristețea.
Să știi că eu vin din Lumină,
Dar mi-ai smuls suflul, dorul, tinerețea.

Eram pân' de curând o pară -
Verzuie, plină și zemoasă...
Acum mă iubești într-o doară,
Iar miezul meu e negru și pucioasă.

Aș vrea să-mi vezi în ochi regretul
Scurs sângeriu în pergamentul
Din plânset de femeie ce a fost iubită.
Aș vrea să știi din nou să mă faci fericită.

Scrie-mi, suflete, scrie-mi.
Scrie-mi durerea, greul, libertatea.
Spune-mi, tocule, spune-mi,
Unde în lume să îmi las și eu pecetea.
Scrie-mi suflete, scrie-mi,
Un alt poem să îmi sting setea
De artă, Dumnezeu, de liniște, de oameni  — 
Buni.
De vechi salcâmi —
Ce ne-au văzut copii din vremurile-n care nu erau ecrane,
Ce nu știau decât să râdă și cereau numai bomboane.

Scrie-mi suflete, scrie-mi,
O altă odă înspre mulțumire;
Și recunoștință.
Scrie-mi poeme vechi, udate cu credință.
Mai fă suflete numai artă și lumină-n calea ta,
Nu mă lăsa s-ascult pe nimeni decât Poezia ta.

Un crin curat în stropi de rouă,

Un pic de soare când afară plouă,

Un zâmbet de copil care se joacă,

Un strop de viață peste lumea seacă.

O zână bună într-o junglă deasă,

În toiul iernii, a verii crăiasă,

Parfumul unei flori de tei

Și dragostea, iubirea ei…

Iubirea ei nemuritoare,

Puternică, biruitoare,

Ce iartă, stimulează și-ntărește

Și mângâie, îmbrățișează, ocrotește.

Tu, Soare de toamnă târzie,
Tu, frunză ce tremură vie,
Tu, lacrimă sfântă de cleștar,
Spune-mi ce are să fie 
Și umple-mă de har.

Tu, zâmbet de mamă-ocrotitoare,
Tu, mână duioasă, tămăduitoare,
Tu, iubire sublimă, infinită,
Ai milă de lumea ce moare,
De ura cutremurătoare,
De inima asta sfrijită... 

                                                                - 2010.

Cu negură în suflet, în ochi și în speranță,

Pornesc încet dar sigur, intru încet în viață.

Mi-e frică de-ntuneric, e groază și tăcere

Și totuși zumzet tare; îmi trebuie putere.

Înfrunt sensuri absconse, priviri întrebătoare,

Furori de răutate, de teamă și trădare.

Am umbrele alături a unori oameni care

Cândva au fost acolo c-un pic de alinare.

Am pozele alături a unor clipe care

Cândva mi-au smuls iubire și zâmbet și visare.

Am visele alături a unui suflet care

Credea în lumea asta atât de rea și mare.